Ancore, pietre si ceva pofte

O zi ce se-nsereaza spre albastru, sa zicem ca nu are timp sa-si asume negrul miezului de noapte. Ce faci cu o astfel de stare? Te simti impins sau pur si simplu lasi gandacii sa ti se urce pe picioare, sa ti se-ncurce printre firele de par considerandu-le cearsafuri pe care coboara din celula? O noapte ciudata imi deschide poftele. Si nu am ce face cu ele, raman sa le admir, sa vad cat de acide sunt si cat de mult se grabesc sa ma paraseasca. Nu se urnesc, se aduna in cosul pieptului si incep un tontoroi dement, una dupa alta… Fiecare pofta are ritmul sau propriu si-mi zdruncina plexul cand dau din bocanci.

Am urme pe piept, sunt plin de talpi de guma si am senzatia ca printre coastele mele s-a organizat un Paris – Dakar mizerabil. Ma dor oasele si nu pot sa respir, mai am cativa stropi inocenti de whisky in pahar si ii fac pierduti. In gura, sigur ca da. Se pierd in gura, altfel devin isteric… Incep sa ma gandesc la tot felul de ramasaguri pierdute, la calatorii facute si spre facut, la pietre si impietriri degeaba. Nu stiu ce sa fac cu urmele de pe piept. Nu se iau cu clor, sunt sigur de asta. Nu pot fi poftele atat de proaste si de ieftine. Bine, gata, ajunge! Rotesc putin din timona si intru cu iahtul in sticla, aici e portul meu favorit. Facut din bete de chibrit. E noapte deja, e mai negru. Si mai sigur…