Experiente neuron-less

Cum mergeam eu zdranga-zdranga cu tramvaiul spre casa mi-am amintit de tumultoasa viata a lu’ io. Si cum, nefiind baiet, dar cutreierand paduri, am trecut prin multe intamplari care m-au facut sa fiu omul care sunt azi (bullshit!).

Se pare ca toti copiii sunt inzestrati cu un instinct primar de a-si baga capul. Mecla, tartacuta, bostan, capatana, despre ala vorbesc. Cum se face ca imediat ce vedeam cate o gaura mai maricica ma gandeam ca e numa buna pentru capu’ meu. Si mi-a mers smecheria, pana intr-o zi cand am realizat ca si anume capul meu nu e tocmai mititel. Io il vedeam mic pentru ca eram mai aproape de mine. Logic, nu? Pe vremea cand inca ma incaltam cu fesu’ petreceam mult timp la bunici. Si pe drumul care ducea spre via bunicilor era o gradina maaaaaaare, cu un gard cam rablagit si cu multe scanduri lipsa. Si zilnic imi bagam si-mi scoteam…capul prin gaurile din gard. Si tot zilnic era o gaura pe care o evitam. In rest, nu mai era niciuna virgina, pe toate le pangarisem. Dar acea gaura imi parea, chiar si mie, cam prea micuta pentru un cap’shor ceva mai mare. Si gaura aia era diabolica, pentru ca de fiecare data ma chema si ma ispitea si ma imbia sa ma infig intr-ansa. Si m-am infipt! Si acu mi-aduc aminte de bancul ala cu Erzsi…

Erzsi era servitoare la domni in Cluj. In fiecare joi avea liber si se intorcea acasa seara foarte bine dispusa. Intr-o joi seara domnul o intreaba:
- Erzsi, ce faci tu joia de vii asa vesela acasa? Erzsi: – O, domnu’, noi joi intalnim cu Ildiko si cu Feri si Pista si mergem pe Feleac si jucam de-a ghicitul. Domnul: – Cum e jocul asta, Erzsi ?
Erzsi: – Mergem la capita, noi fetele punem capul in capita si baietii vin pe la spate si f*** la noi, iar noi trebuie ghicit cine fost. Cateodata vine mai multi tineri si noi nu putem ghici si atunci radem si radem, ei f*** pana ghicim cine fost.
Domnul: – Mai Erzsi, e tare interesant jocul asta, as veni si eu !
Erzsi: – Veniti domnu’, ca joia trecuta fost si doamna si nu ghicit de sase ori!

Noroc ca aveam un cap relativ mic, ca sa mai cuprinda si astfel de ganduri. Am scapat intr-un final, dupa ce ma gandisem la 10 scenarii in care muream acolo, cu capu-n gard si ma gaseau a doua zi…

Mai tarziu am descoperit ca nu stiu sa zbor. Toata lumea se urca pe casa. Toti verisorii mei. Pe mine nu ma luau pentru ca eram prea mica. Si pentru ca nu reactionam eficient in situatii de forta majora. Cum ar fi sa afle bunica sau bunicul ca suntem pe casa. Si sa se indrepte agale (a se citi la galop) catre noi, sa ne convinga sa coboram. Si atunci trebuia actionat de urgenta, that is : SAAARI! Si m-am incapatanat. Si m-am urcat. Si mai apoi m-am panicat. Si pana la urma am sarit. Si ce sa vezi? Nu eram Batman!

Eram deja la o varsta rezonabila (cam 15-16 ani) cand am mai facut o descoperire socanta: nu am abilitatea de a trece prin lucruri, nici chiar prin propriul meu corp! Dupa ce m-am convins ca prin usa, masa, canapea si scaun nu am nicio sansa sa trec, am zis sa incerc cu moi-meme. Si mi-am tras un genunchi in cap. Si n-a trecut, ci mai degraba s-a infipt. Dureros. A fost cam asa: eu, cochil special, ma bibileam in oglinda. Oglinda o tineam pe genunchi, care erau indoiti strategic. Brusc, am simtit nevoia sa-mi scutur coama, ca semn al dominatiei mele asupra intregii case. Si am purces sa execut miscarea aia sexoasa de-ti dai capu in fata si apoi pe spate si tot parul ti se revarsa pe umeri. (…daca esti femeie…ca daca esti barbat, stai dracu’ in banca ta si te uiti la televizor) Am mutat oglinda, mi-am adunat puterile, m-am aplecat in fata…Si m-am ridicat mai repede decat anticipasem. Bueeeeeeeei, care-ai pus, bei genunchiu’ ala in calea mea?? Noroc ca aveam nasu stramb deja si nu s-a vazut nicio diferenta.

Tocmai mi-am amintit de o intamplare povestita de bunica. Din categoria “drobul de sare”…Cand era mica, o sora de-a bunicii statea langa soba, afara, in timp ce mama ei facea mancare. Ea si-a luat frumos scaunelul si statea cuminte si privea cum arde focul. La un moment dat au cazut doi taciuni aprinsi pe pantalonii ei. Si ea mititica, in loc sa-i dea jos, a strigat in gura mare: Arde Ioana, mama!!!

Simt ca ar trebui sa mai spun ceva in incheiere, dar nu stiu ce… Eeeh, imi aduc eu aminte diseara, cand duc gunoiul si o sa ma inspire o coaja de cartof…cum se intampla de obicei.