My baby you…

Aseara discutam cu cineva despre niste fotografii de la mine de pe blog si imi spune ca sunt foarte ok in raport cu aparatul ce-l posed. Eu am un Nikon S220, o chestie mica, cam cat un sapun, de il poti pune in orice ungher al oricarei genti sau in orice buzunar. Da… e jucaria aceea de o port eu mereu dupa mine si datorita a carei prezente lumea se calma cand eram in Franta deoarece avea cine face poze si cu ce. De ce scriu aceasta postare? Deoarece mi-am amintit un scurt episod, dintr-o seara racoroasa de iulie, Reims 2010. Mergeam (si o spun la propriu deoarece pierdusem la limita ultimul autobuz) spre caminul unde locuiam eu impreuna cu un alt vecin. Ne intorceam de la o serata (ii spun asa deoarece nu a fost petrecere), cu ocazia plecarii unui bun prieten. Am mers cam jumatate de drum (cam 25 minute), ca sa realizez ca parca geanta mea e mai usoara. Nu mult, dar suficient incit sa mi se para ceva ciudat (purtind mereu aceleasi chestii in ea, a fost iminent momentul obisnuirii cu greutatea acesteia)… Incep astfel sa scotocesc. Si dintr-o data se aude un sunet: My baaaaaby!!!! Era strigatul meu de jale la constientizarea faptului ca nu mai aveam aparatul. Telefoane! O uitasem pe masa omului. Spune-i sa o duca Lenei, Lena deja adormise… cu usa descuiata. Lasa omul aparatul acolo, caci astfel imi promisese. A doua zi cind o sun pe Lena, ea nici nu stia despre ce vorbesc si ce cauta copilul meu la ea pe masa. Nici pina atunci, nici de atunci nu l-am mai ratacit, si sper nici sa nu se mai intample, caci tare mult am suferit. Ceea ce e curios, ce nu a inteles nici colegul meu, nici altii cu alte ocazii, cum de mi-am dat eu seama, mergand pe strada, pur si simplu, ca din geanta mea destul de grea lipseste un articol atit de mic si usor. Pentru multi altii ramane un mister, eu stiu insa ca a fost un fel de telepatie…