Mor copiii cand vor cainii

Nu m-am trezit si eu in al XII-lea ceas, nu-mi place sa ingros randurile vitejilor care apar doar dupa ce razboiul devine pagina scrisa agramat in vreun manual “alternativ” de istorie facuta pe genunchi si nici nu sunt acum in pragul orgasmului comun mediatic ca parte la corul celor catorva mii de voci care latra acum la clasa politica. Nu am scris pana acum pe subiect din doua motive suficient de clare. Unul e lipsa acuta a timpului care tine blogul departe de preocuparile cotidiene. Cel de al doilea este dat de faptul ca in ciuda varstei si a experientei de viata, atat cum este si cum este, sunt inca tributar unor idei fixe pe anumite segmente. Idei care nu se supun nici dorintei de a fi cat mai intelegator cu opiniile altor comeseni “participanti la trafic” si nici cu intentia declarata de a fi diplomat pe parcursul unui eventual dialog polemic. Inflexibilitatea pe aceste idei ma face sa fiu depozitarul unor opinii transante. Sunt situatii in care vor besc despre adevarul meu ca fiind unicul valabil si nu dau doi bani pe adevarul altora, situatii in care nu imi pasa nici cat negru sub unghie nici macar de un eventual statut de minoritar.  Totusi, am evitat sa scriu “la cald”. O postare scrisa la prima mana ar fi fost un transparent blestem adresat intregii clase politice post-decembriste, blestem de a avea acelasi sfarsit ca al acelui copil. Sa le umble rudele cu lumanari in maini nestiind macar unde sa le aprinda fiindca urmele de sange nu pot fi concludente in a stabili unde a fost atacat, pe ce distanta a fost tarat si unde s-a stins de fapt din viata acel copil. Sa “le doresc” sa moara in aceleasi chinuri. Ar merita cu prisosinta asta fiindca nici macar nu le cere nimeni sa fie buni, umani, calzi, intelegatori, la modul altruist, benevol, voluntar ci sunt platiti din buzunarul nostru, al fiecaruia, pentru a adopta o astfel de pozitie. Sunt platiti generos pentru a ne purta de grija. Ar merita sa aiba parte de un astfel de sfarsit dar lucrul acesta nu se va intampla pentru ca ei nu vor fi niciodata victime. Ei se vor situa la polul opus fiind, prin tot ceea ce fac, calaii nostri. Acel copil a fost ucis de alti sase “caini” decat cei incriminati. Iar cainii acestia sunt Parlamentul, Guvernul Romaniei, institutiile statului cu responsabilitati pe acest segment, administratia locala, oengistii ipocriti care sifoneaza banii statului, fonduri europene si chiar donatii facute cu buna credinta desi nu ati vazut vreodata un astfel de “activist” umbland cu punguta prin parcuri pentru a aduna cacatii protejatilor, si acei “proprietari” de caini care ii lasa liberi in spatiile publice. Si am sa vin cu un exemplu concret ce mi-a fost oferit de patania unui amic rezident in capitala Statelor Unite. La rugamintile copiilor a cumparat un caine, nu inainte de  a-i instrui temeinic pe acestia despre toate responsabilitatile pe care o astfel de achizitie le-ar presupune. Si cu toate ca aveau grija de animal ca de ochii din cap, cainele tot caine, a ales sa dispara la un moment dat din curtea casei sapand un sant pe sub gard. Si s-a starnit pe data balamucul fiindca disparitia comporta doua aspecte deloc de neglijat. Cel emotional dat de atasamentul fata de patruped care insemna ca trebuie ca in termen de 48 de ore sa-l caute la toate adaposturile de caini din zona pentru ca acesta era termenul in care il puteau revendica si lua acasa, daca se prezentau cu toate actele cainelui, valabile si cu vaccinurile la zi. Dupa aceste 48 de ore, ar fi urmat alte 48 de ore in care cainele putea fi adoptat “la liber” de orice doritor, mai putin de catre ei fiindca depa sirea primului termen de 48 de ore insemna in ochii autoritatilor ca nu iubesc suficient de mult animalul pentru ca nu s-au interesat imediat de soarta lui. Si aici am aflat surprins ca nici acolo lucrurile nu functioneaza chiar perfect fiindca exista un soi de “mafie” al celor care adopta cainii de rasa nerevendicati in primele 48 de ore de la disparitie si care ulterior iti dau la randul lor spre re-adoptie propriul caine in baza unui contract ferm si-a unei sume generoase. Asta desi autoritatea si-a facut simtita prezenta si aici, limitand numarul cainilor adoptati la 5 iar adoptia realizandu-se doar dupa ce doritorul intocmeste un dosar din care sa reiasa ca fiecare animal de pe proprietatea sa dispune de minim 20 de metri patrati dar si adeverinta de la fisc din care sa reiasa faptul ca are resurse financiare pentru a ingriji cum se cuvine animalul. Al doilea aspect cu care s-au confruntat atunci cand si-au recuperat animalul de la adapostul unde fusese dus a fost cel de natura financiara: pentru a reintra in posesia animalului au avut de achitat peste 1.000 de dolari reprezentand amenda pentru faptul ca animalul a ajuns nesupravegheat pe strada cat si tariful perceput de adapost pentru cele doua zile de “pensiune” ale patrupedului.